4 martie 2010
Posted by aglomerarispontane
Vlad Nancă – Aplauze pentru “nimic” (performance, 2010)
Miercurea Lejeră, cea mai frumoasă improvizaţie organizată care se întâmplă în oraşul acesta, se compune dintr-o adresă de mail la care trimiţi o idee pe care vrei să o arăţi altora. Tu, cu corpul tău (sau fără el), cu decorul tău, cu capul tău, sub luminile şi sunetul lor. O colecţie de “idei afirmate performativ” în cadrul unei idei mai mari avută de Maria Baroncea şi Eduard Gabia.
Scurt şi esenţial, ţi se dă posibilitatea să traduci în mediul spectacolului o chestiune care poate nu şi-ar avea locul nicăieri altundeva. Înţelegi mediul, îl ondulezi cu ideea ta.
M-am îndoit de multe ori că Vlad Nancă e artist pentru simplul motiv că o spune de fiecare dată când se prezintă. Miercurea asta am bănuit (iar) că are, de fapt, dreptate. Şi m-a făcut să vreau să înregistrez în cuvinte acţiunea lui. M-am gândit la ea în autobuz, în drum spre casă. Mi-a dat un lucru la care să mă gândesc şi a făcut asta cu intenţie. Pentru mine e o dovadă suficientă.
S-a dus la microfon şi, pe întuneric, a afirmat nevoia lui de aplauze, mărturisind că nu va “face” nimic pentru a le primi. Dar a făcut ceva: a cerut aplauze. A pus, astfel, în situaţie un public, a cărui “datorie” e de a oferi “recunoaştere” în schimbul catharsisului, fie şi prin simpla bătaie din palme. A căpătat mai multe aplauze decât tot restul performerilor, ba unii chiar s-au ridicat în picioare. Am fost printre ei.
Am căutat în acţiunea lui o autoironie care poate nu există (mi-e greu să-mi dau seama cât de serioasă e admiraţia lui Vlad Nancă pentru propria persoană). Însă pentru Vlad Nancă m-aş ridica în picioare oricând.
Fiindcă în lipsa lui Vlad Nancă o bucată mare din ce e Bucureştiul cultural azi ar fi gri. În lipsa lui Vlad Nancă istoria recentă s-ar contura inimaginabil. Îmi permit să cred că fără Vlad Nancă lucrurile s-ar fi întâmplat mai lent, mai prost, mai moale.
Aplauze pentru “nimic”. O idee afirmată performativ, numai că, precum în spectacolele lui John Cage, publicul performează. Aplauze pentru o identitate exterioară spectacolului, dar intens prezentă pe “scenă”. Chiar şi cu lumina stinsă, Vlad Nancă e Vlad Nancă. Lucru pentru care îi mulţumesc.
